Povestea lui Dragobete
A fost odată ca niciodată, pe vremea când munții încă își mai scuturau cojoacele de zăpadă, un tânăr cum nu se mai văzuse altul. Îl chema Dragobete. Se spune că era fiul Babei Dochia, dar, spre deosebire de mama lui care era uneori aspră ca viscolul, Dragobete era bun, vesel și blând ca o rază de soare.
Dragobete nu era un om obișnuit. El era un fel de Zân al Primăverii. Purta haine țesute din fir de iarbă și avea o cunună de flori pe cap. Pe unde călca el, pământul începea să se încălzească, iar zăpada se topea, lăsând loc ghioceilor să scoată capul la lumină.
În fiecare an, pe 24 februarie, când iarna pare că nu mai vrea să plece, Dragobete își lua fluierul magic și pornea prin păduri.
Se spune că în acea zi, Dragobete mergea tiptil prin poieni și le șoptea copacilor: „Treziți-vă, somnoroșilor! Primăvara e la poartă!” Atunci, seva începea să urce prin tulpini, iar mugurii se umflau de bucurie.
Dar cei mai fericiți erau locatarii cu aripi ai pădurii. Păsărelele, auzind pașii lui Dragobete, începeau un concert nemaiauzit. Se zice că de Dragobete, păsările își caută „perechea” – adică cel mai bun prieten cu care să colaboreze tot anul. Împreună, începeau să adune fân uscat și rămurele pentru a-și construi cuiburi noi, trainice și călduroase.
Văzând atâta veselie în natură, copiii și tinerii din sate nu stăteau nici ei în casă. Ei știau că cine se veselește în ziua de Dragobete va fi norocos și iubit tot anul!
Se adunau cu toții pe dealuri, îmbrăcați în haine de sărbătoare, și culegeau primele flori de primăvară. Fetele strângeau cu grijă ultima zăpadă curată, numită „zăpada zânelor”, și se spălau cu ea pe față ca să fie strălucitoare ca roua. Băieții alergau prin iarbă, iar râsetele lor se auzeau până în vârful munților.
La sfârșitul zilei, Dragobete se retrăgea liniștit în inima pădurii, lăsând în urma lui o lume care începuse să prindă culoare. Oamenii se întorceau la casele lor mai buni, mai veseli și cu inima plină de speranță, știind că, alături de Dragobete, au reușit să alunge frigul și să invite soarele la joacă.
Și așa, în fiecare an, ne amintim de el: tânărul chipeș care ne învață că prietenia și bunătatea pot trezi la viață chiar și cel mai înghețat pământ.
💡 Știați că?
- De Dragobete, oamenii nu aveau voie să plângă, ca să nu fie supărați tot anul.
Se spunea că dacă vezi o pupăză în această zi, vei avea noroc.
Fetele strângeau ultima zăpadă (zăpada zânelor) și se spălau cu ea pe față ca să fie frumoase.
