Povestea pomului de iarnă după V. Eftimiu Eu vreau să trăiesc printre stele - imagini și text
Descărcați PDF ⬇️
https://drive.google.com/file/d/1zQNBBoxJM5Ji19OD_KjPTYvKwvcO0Vyh/view?usp=drivesdk
Aceste materiale sunt protejate de drepturi de autor.
❗️NU distribuiți materialele, DISTRIBUIȚI LINK-UL unde acestea pot fi găsite❗️
Urmăriți filmulețul
Se simţea pierdut în noaptea acelei păduri nesfârşite, unde-i fusese ursit să vadă lumina zilei şi ar fi vrut să scape din închisoarea cetinei, să fie stăpân pe el însuşi, liber, undeva, într-o împărăţie fermecată.
Într-o bună zi, îşi luă inima în dinţi, cum se spune, şi porni din poale spre creastă.
Tot urcând coasta, Brăduleţ ajunse la jumătatea muntelui, acolo unde se sfârşea pământul şi începea stânca. Mai sus de-acolo n-ar fi putut sui. Piatra stearpă n-ar mai fi avut din ce să-i hrănească rădăcinile.
Puiuţul se desprinse din coroana de brazi ce încununa jumătatea de jos a piscului. Acum
creştea singur-singurel, la câţiva paşi mai sus de marginea pădurii.
- Ce cauţi tu, măi Brăduleţ, ce cauţi tu mai presus de noi? îl întrebă, într-o zi, un copac
bătrân, un strămoş al lui, Moş Brad. Nu ţi-e bine laolaltă cu noi? De ce ai urcat atât de mult, vrei s-ajungi la soare şi la lună?
- Vreau să trăiesc printre stele! M-am săturat de pădurea întunecată. Vreau să ajung sus, la luceferii din slavă!
Stelele îi clipeau şiret din ochi, îl ademeneau, uneori păreau că se lasă pân' la crengi, gata-gata să se înţepe cu acele lui de smarald, pe urmă iar se smuceau, se trăgeau repede în sus şi se lipeau la locul lor, pe bolta de întuneric albastru.
Micul brăd privea nopțile cu furtuni puternice, cum se alungau fulgerele în desimea norilor, cum se scurgeau şuvoaiele în crăpăturile stâncii, cum se clatinau cetinile brazilor.
Zilele de iarnă erau când senine, liniştite, luminoase, cu licăriri de piatră scumpă, în zăpada proaspătă căzută, când acoperite de fumul crivăţului, care purta nămeţi din munte-n munte şi răsturna copacii bătrâni şi putrezi.
Brăduţului îi era tare urât singur.
Într-o zi, un iepure fricos o luă la fugă, speriat de niște vânători din vale şi, ca să
scape de ei, ţâşni într-o goană nebună şi ajunse lângă Brăduleţ, ascunzându-se sub ramurile lui cele mai de jos.
-Bine-ai venit, iepuraşule!... Stai cu mine să ne facem prieteni, şi să mai schimbăm câte o
vorbă!
- Bucuros, îi răspunse Urechilă. Şi rămase acolo. Stătu el ce stătu şi-l apucă foamea.
- Brăduţule, mie-mi place să stau cu tine, dar mi-e cam foame. N-ai cumva vreun morcov pe aici pe aproape, ca să-l ronțăi?
- N-am, iepuraşule! spuse brăduțul.
- Dar o varză?
- Unde să le găsim, frate Urechilă! că nu creşte nimic aici, pe stâncă!
-Măcar o gură de apă că, uneori, când n-ai încotro, apa îţi astâmpără şi foamea...
- Nu e nici un izvor pe-aici, prietene drag!
-Dar tu cum îţi potoleşti setea, Brădişorule?
- Eu adun ploile si zăpezile topite, la rădăcină!
- Eu sunt iepure şi n-am rădăcini s-adun zăpezi în ele! Mi se rupe inima, dar n-am
încotro... Trebuie să plec! Te las cu bine!
- Să ne vedem cu bine!
Şi iepuraşul, drept rămas bun, dete lăbuţa cu fiecare ramură a Brăduleţului şi dus a
fost şi n-a mai venit!
Nu după multă vreme, iată o veveriţă, rătăcită şi ea pe unde nu prea umblă veveriţele.
- Bine-ai venit, dragă veveriţă! o-ntâmpină puiul de brad. Mai stai o vreme şi
la mine!
- Bucuroasă, îi răspunse veveriţa. Dar aş vrea să ştiu: ceva ghindă, nuci ori alune ai în scorbură sau prin ramuri?
- Nici prin ramuri, nici în scorbură nu ţin aşa ceva! răspunse oftând, Brăduleţ.
- Atunci rămâi sănătos! zise veveriţa şi o zbughi cât ai clipi din ochi spre poala
muntelui, sărind din brad în brad.
Noaptea, brăduleţul se ruga şi de stele să vie până la el, să-i țină de urât. Dar stelele îi răspundeau:
- Suntem prea departe, Brăduţule! Ca să ajungem până la tine, ne-ar trebui o veşnicie!
- Nu va veni nimeni, niciodată, să-mi ţină tovărăşie? suspină brăduțul singuratic.
În cele din urmă, s-a îndurat de el un moşneag care venea în zbor din slava cerului, Moş Crăciun. Trecând pe lângă Brăduleţ, îi auzi suspinele şi se opri.
- Ce-i cu tine, băiete, de ce oftezi?
- Sunt singur, nici iepuraşii, nici veveriţele, nici stelele nu au vrut să-mi ţină de urât în
pustietatea asta.
- Dar cu copiii n-ai vrea să te joci?
- M-aş juca, dar copiii nu pot ajunge până aici, sus în munte, mai ale acum, iarna.
Moş Crăciun îl urcă pe umeri şi coborî cu el pe pământ... Era o zi plină de soare şi
soarele aprindea mărgele de argint în zăpada proaspăt ninsă.
- Moşule, nu ai vrea să ne dai nouă brăduleţul acesta? îl îmbiară pe Moş Crăciun câţiva
drumeţi...
- Ca să-l puneţi pe foc?
- Se poate aşa ceva? Asemenea minune e de pus pe foc? Dimpotrivă. Vrem să-l împodobim cu jucării, cu lumânărele, cu nuci poleite şi cu lanţuri de hârtie, cu mingi de tiplă, cu păpuşi, cu iepuraşi de turtă dulce, cu ursuleţi de puf, să se bucure copilaşii noştri, să bată din palme, să cânte şi să joace să se aprindă şi să scapere râuri de scântei, să aducem veselie şi voie bună fetiţelor şi băieţaşilor noştri, să ne veselim şi noi cu ei odată. Haide, moşule, îndură-te şi
dăruieşte-ne nouă pomuleţul acesta, că avem copii silitori şi ascultători.
Moş Crăciun le-a dăruit brăduţul.
Visul copăcelului din munţi se împlinise.
N-a mai fost singur. Puiul cetinei se înfrăţea acum cu puii de om şi se bucura laolaltă în
caldul adăpost, departe de urletele lupilor şi de buciumele crivăţului.
Şi, de atunci, în fiecare sfârşit de an, a început să se aprindă pe la mai toate casele pomul
de iarnă, greu de-atâtea daruri, cu sute şi cu sute de lumini, plin de stele care scapără focuri mici, scânteietoare de azur şi de aur, la fel cu cele din văzduhul nopţii, stele care aduc cerul pe pământ.
Mulțumesc frumos,sărbători binecuvântate!
RăspundețiȘtergere