Într-o dimineață răcoroasă, Sofia privea pe fereastră. Vântul legăna crengile, iar frunzele aurii pluteau prin aer ca niște fluturi obosiți.
— A venit toamna! a spus încet, zâmbind.
A coborât scările și s-a așezat lângă mama, care o ajuta să se încalțe.
— Pune-ți cizmulițele, draga mea, e umezeală afară, i-a spus mama.
Sofia și-a tras cizmele roșii, a luat fularul moale și a ieșit în parc.
Toamna o întâmpina cu aer proaspăt și culori calde. Copacii erau îmbrăcați în haine arămii, iar vântul adia încet. Sofia pășea pe alee, ascultând sunetul pașilor pe covorul de frunze.
Într-un colț, Sofia a zărit un morman mare de frunze uscate. S-a apropiat și, râzând, a început să le arunce în aer. Frunzele zburau peste tot, se așezau pe umeri, pe păr. Fetița s-a așezat în mijlocul lor, le-a strâns cu mâinile și le-a lăsat din nou să cadă peste ea ca o ploaie aurie. Râsul ei se amesteca cu foșnetul frunzelor, iar parcul părea un loc de joacă făcut doar pentru ea.
După ce s-a jucat până a obosit, Sofia a pornit mai departe. Pașii o purtau spre vie, unde strugurii luceau în soare ca niște mărgele mov.
— Ce frumoși sunt! a spus ea și a gustat câteva boabe dulci din dulceața toamnei.
Mai departe, pe câmp, soarele mângâia porumbul galben și dovlecii portocalii, de parcă ar fi vrut să le dea viață. Sofia s-a oprit, privind cu ochii mari și curioși.
— Parcă râd spre mine, a spus încet, încântată de culorile toamnei.
Din depărtare s-a auzit un lătrat. Era Rex, cățelul ei. Fetița a alergat spre el, iar când s-au întâlnit, Rex s-a învârtit bucuros. Au fugit printre copaci, urmărind frunzele duse de vânt. Unele i s-au așezat în păr, ca niște fluturi colorați.
Obosită, Sofia s-a așezat sub un copac bătrân. Aerul mirosea a frunze uscate, iar vântul aducea un cântec blând.
— Mulțumesc, toamnă, pentru culorile tale, a spus fetița.
O frunză arămie s-a desprins ușor și a căzut în palmele ei, ca un răspuns tăcut din partea toamnei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc pentru aprecieri! 🤗