Realitatea din spatele ușilor închise ale educației – o mărturie sinceră
În ultimele zile am tot auzit vorbindu-se despre cum profesorii ar trebui să stea 8 ore în școală dacă sunt plătiți pentru 8 ore.
Și, sincer, m-am revoltat. M-am întristat. M-am simțit invizibilă.
Pentru că realitatea mea — și a multor colegi din învățământ — este cu totul alta.
Sunt educatoare de 22 de ani. Am trecut prin toate gradele didactice. Am învățat toată viața și încă o fac. Nu pentru că „trebuie”, ci pentru că simt că nu am voie să încetez să mă dezvolt cât timp în mâinile mele cresc generații întregi de copii.
Am lucrat în săli de clasă mici, friguroase sau prost dotate. Am decorat cu mâinile mele, am cumpărat materiale din salariul meu, am improvizat cu ce am avut.
În pandemie, când totul a fost blocat, nu am stat să aștept. M-am autoformat, am învățat despre online, platforme, camere video, editare, aplicații educaționale. Am creat materiale, am făcut videoclipuri pentru copii, pentru părinți, pentru colege din toată țara. Le-am pus pe YouTube, gratuit. Le-am distribuit, am ajutat, am fost acolo.
De ani de zile, stau nopți întregi pregătind activități, completând fișe, gândind proiecte, adaptând idei, învățând din mers ce se schimbă în sistem. Fac toate astea acasă, în liniște, în colțul meu de creație. Pentru că, de cele mai multe ori, în grădiniță nu am nici spațiul, nici timpul, nici condițiile pentru a lucra în mod real.
Și acum vine cineva și spune: „Să stea în școală 8 ore, dacă e plătit pentru 8 ore.”
Ca și cum munca noastră s-ar putea măsura în prezența fizică. Ca și cum tot ce facem noi s-ar încadra într-un program fix, cu intrare și ieșire, cu pauză de masă și închidere de laptop la ora 16:00.
Adevărul este că munca noastră nu se termină niciodată.
Nu luăm pauză de la suflet, nici de la copii, nici de la grijile pentru ei.
Nu închidem ușa clasei și uităm tot.
Adevărul este că ne implicăm mai mult decât se vede.
Plângem de neputință, ne bucurăm de reușitele lor, suferim când nu avem ce le oferi.
Ne consumăm. Ne dăm.
Și totuși, suntem întrebați dacă „merităm” să fim plătiți pentru 8 ore.
Munca unui cadru didactic nu se vede în pontaj. Se vede în ochii copiilor. În felul în care îi învățăm să aibă încredere, să descopere, să devină.
Și nu, nu vreau să fiu o victimă. Vreau doar să se știe adevărul.
Vreau să existe respect. Adevărat. Nu doar în discursuri.
Vreau să fim ascultați. Nu doar evaluați.
Vreau ca părinții, societatea să înțeleagă că profesorii nu sunt „angajați la program”, ci oameni care își poartă meseria în inimă și în spate.
Și dacă vrem o educație de calitate, atunci trebuie să începem cu recunoașterea sinceră a ceea ce facem deja.
Cu gânduri oneste,
Păuna Maria Ramona
📢 Dacă ești cadru didactic și rezonezi cu aceste gânduri, lasă un comentariu sau distribuie. Poate că, împreună, vom face vocea educației auzită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc pentru aprecieri! 🤗